S-a rupt vraja
Din capul locului, suntem nevoiţi să observăm că interviul abundă în afirmaţii neadevărate, insinuări, formulări ofensatoare şi divagaţii care arată public o faţă mai puţin cunoscută a d-lui Zub. Să amintim că directorul Institutului, suferind un regretabil puseu de mizantropie şi dovedind lipsă de consideraţie faţă de cei din jur, vizează prin aceste afirmaţii foşti colaboratori pe care, înainte vreme, îi pomenea favorabil în diferite intervenţii publice. Când a avut dreptate d-l Zub, atunci sau acum? Cum se face oare că, periodic, foşti colaboratori intră în dizgraţia d-lui Zub, fiind atinşi iremediabil de suspiciunea sa? Dacă acest lucru se tot întâmplă – unii plătind cu postul de la Institut acest fapt – oare problema nu se află tocmai în modul în care d-l Zub se raportează la oameni?
Între efigia consacrată public a d-lui Zub şi activitatea sa mundană ca director al Institutului există o severă discrepanţă. Dar chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă şi ştiu acest adevăr, injuriile şi falsurile din interviul pomenit sunt o neplăcută surpriză. Aflăm că autorii scrisorii deschise către Academie dovedesc o „imensă rea-credinţă”, că sunt mânaţi de „parvenitism” şi au „certe înclinări oportuniste”. De altfel, mai mulţi dintre colegi au primit recent din partea academicianului Zub şi alte catalogări neacademice: „derbedeu”, „nemernic”, „nulitate”, „cenuşiu”. Unora li s-a spus explicit să-şi caute alt loc de muncă, fiind asiguraţi că altfel se vor lovi de „nu”-ul său categoric pe linie profesională, administrativă sau umană. Este evident că d-l Zub şi-a pierdut cumpătul de prea multe ori în ultima vreme.
De ce toate acestea? Pentru că un grup de cercetători a cerut reintrarea în legalitate a Consiliului ştiinţific al Institutului, care fusese desemnat nestatutar în 2002, mandatul expirându-i încă din ianuarie 2006. După mai multe tergiversări şi tensiuni, au avut loc noi alegeri – primul scrutin statutar, desfăşurat democratic, în istoria Institutului din ultimii ani – în urma cărora a fost desemnat un nou Consiliu ştiinţific. D-l Zub uită să spună că a participat la primul tur de scrutin şi că, ulterior, nimeni în afară de domnia sa nu a contestat corectitudinea rezultatului. În condiţiile în care, conform Statului Academiei Române, votul cercetătorilor este suveran în desemnarea Consiliului, înnoirea componenţei acestuia a fost urmarea firească a înnoirii corpului de cercetători produsă recent.
Cu toate acestea, noul Consiliul are un mare „defect”: nu este pe placul directorului, nefiind dominat de figuri docile. Ca urmare, Consiliul a fost invalidat de Secţia de Istorie a Academiei – deşi Statutul nu îi conferă acest drept – pe baza unor argumente a căror lipsă de temei am semnalat-o în scrisoarea deschisă şi într-o contestaţie trimisă Academiei. La această contestaţie, vicepreşedintele Academiei Dan Berindei a răspuns, ignorând cele mai elementare rigori birocratice, printr-un fragment de proză în care ne transmite cum crede domnia sa că ar trebui să arate Consiliul. Cu tot respectul, acest lucru nu ne interesează. Ne interesează ce spune Statutul şi cum arbitrează Academia această dispută. Academia are obligaţia statutară de a arbitra, nu de a fi parte. Trebuie menţionat că, în acest caz, decizia de invalidare a fost dată de Secţia de Istorie al cărei preşedinte este tocmai directorul Institutului. Acesta ne-a şi anunţat dinainte ce decizie va fi luată. Conflictul de interese este flagrant. Prin urmare, în cazul în care Academia nu-şi face datoria, nu ne rămâne decât să cerem arbitrajul justiţiei. Acolo vom semnala şi falsurile din procesul verbal al Adunării generale în care a fost ales noul Consiliu, pe baza cărora a fost luată decizia Secţiei.
Stăm şi ne întrebăm de ce este atât de greu de imaginat pentru directorul Institutului să lucreze cu un Consiliu ştiinţific format din cercetători pe care s-a bazat mai mulţi ani fie la editarea Documenta Romaniae Historica, a „Anuarului” şi a revistei „Xenopoliana”, fie la organizarea unor simpozioane naţionale şi internaţionale ori la derularea unor proiecte de cercetare de anvergură? Ce îl motivează să aneantizeze activitatea tinerilor înfieraţi, în condiţiile în care din grupul protestatarilor fac parte ori doctori în istorie, ori doctoranzi aflaţi în termenul legal de susţinere a tezei, doi bursieri Humboldt, dintre care unul a ocupat şi poziţia de profesor-invitat la Universitatea din München, conducători şi participanţi la mai multe proiecte naţionale şi internaţionale de cercetare, membri în diverse societăţi savante sau în colegiile editoriale ale unor publicaţii academice prestigioase, patru deţinători ai premiilor Academiei, doi experţi în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, dintre care unul a fost şi membru în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România? Aceşti oameni au dovedit, prin eforturi şi sacrificii personale, prin implicarea în activităţile Institutului (simpozioane, granturi, volume colective), că îşi merită locul în care se află. Însă acest lucru nu pare a fi suficient dacă intră în conflict cu idiosincrasiile d-lui Zub.
Atunci când povesteşte activitatea Institutului, d-l Zub foloseşte prea des persoana întâi, anexând meritele celorlalţi la propriul piedestal. Cine nu ştie ce se întâmplă la Institut ar rămâne cu impresia că directorul este în toate şi că restul, practic, nu există. Or, de exemplu, cea mai mare parte din volumele (unele dintre acestea apărute la edituri din Occident) şi revistele pe a căror copertă apare d-l academician, în calitate de editor sau coordonator, sunt realizate în totalitate tocmai de acei tineri care, peste noapte, nu îi mai satisfac exigenţele. La fel stau lucrurile în cazul mai multor granturi pentru care d-l Zub figurează ca titular.
Tonul paternalist prin care directorul Institutului pomeneşte de angajări, promovări, burse este incompatibil cu poziţia sa de director al unei instituţii publice. D-l Zub pretinde să conducă Institutul ca un despot luminat, pentru care „transparenţa”, „predictibilitatea deciziilor”, „managementul modern” sunt cuvinte în vânt. Nu întâmplător în politica de personal şi ştiinţifică a Institutului s-au strecurat mai multe decizii problematice. Aceste lucruri ni se par inacceptabile. D-lui Zub i se pare inacceptabil până şi faptul că i le-am semnalat.
Domnia sa construieşte fanteziste scenarii conspiraţioniste, în care amestecă fapte şi presupoziţii, oameni şi ziare, pentru a lăsa impresia că există un plan vechi şi coerent – „o maşinaţie”, după cum se exprimă – pentru compromiterea sa şi a Institutului. D-l Zub îşi imaginează că până şi articolele din presă, cu titluri cu tot, sunt scrise de noi. Rămâne să judecaţi dvs. cum arată toate acestea în gura unui om de ştiinţă. Dl. Zub face şi greşeala incredibilă de a invoca în sprijinul scenariului conspiraţionist unul din cele mai negre episoade din istoria postdecembristă a Institutului: primirea unei anonime în 2002, în care tinerii erau denunţaţi că, prin promovarea istoriografiei occidentale, urmăresc să submineze Institutul, istoriografia română şi persoana directorului. O minimă cultură a responsabilităţii spune că un denunţ nesemnat nu poate fi luat în considerare sub nici un chip. Al Zub a procedat însă exact invers, folosind anonima ca pretext pentru a-şi vexa, timp de mai multe luni, colaboratori apropiaţi. Ce poate fi mai trist decât instrumentarea unui denunţ de către un fost deţinut politic?
În final, precizăm, deşi nu credem că ar mai fi nevoie, că demersul nostru nu este direcţionat împotriva academicianului Al. Zub. Domnia sa a ales să reacţioneze excesiv la o schimbare firească din motive care rămân un mister. Noi dorim doar să semnalăm că Institutul de Istorie din Iaşi, ca şi alte instituţii din subordinea Academiei, ca şi Academia însăşi, are nevoie urgentă de reforme interne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu